Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Despre Lucian Boia, români, complexe

        de Mihai Ghiţulescu

Îmi trec prin cap mai multe introduceri pentru acest text. Voi păstra din câteva câte ceva. Mi-a plăcut mereu să cred că scriu cronici de carte; de data asta, îmi vine greu să cred, pentru că nu e vorba chiar de o carte. Un maliţios amic cu B. zicea – crezând că mă tachineaz㠖 că e un fakebook. A fost cam dezamăgit că nu l-am contrazis. Apoi, de-a lungul vremii, diverşi m-au tachinat zicând că, dacă ne străduim amândoi câte puţin, cronicile mele la cărţile domnului Boia vor fi mai lungi decât acestea. Acum, apropierea e chiar periculoasă: aceste text va ajunge la aproape 10000 de caractere, iar Românii şi Europa... are ceva mai mult de 80000 (60 de pagini cu nou㠄capitole” plus „În loc de introducere” şi „Încheiere”). Dar nu despre dimensiuni e vorba. Tânjesc la longevitate doar pentru a vedea cum vor fi percepute cele pe care le-am trăit. Evident, pentru asta ar trebui să pun pe hârtie „note, stări, zile”, vorba lui Andrei Pleşu. Sunt prea leneş şi nu prea optimist, aşa că o iau înainte şi încerc să îmi imaginez, încă din timpul derulării, cum vor fi văzute lucrurile peste ani. Ştiu că n-are cum să-mi iasă decât din întâmplare, dar îmi place jocul. Oricum, Lucian Boia e unul dintre puţinele personaje publice pe a căror posteritate nu aş îndrăzni să pariez în niciun fel. Rămân în prezent şi închei introducerea: apreciind majoritatea scrierilor istoricului Boia – chiar dintre cele considerate de mulţi „subţiri” – îmi pare rău să văd cum se diluează, publicând des şi tot mai subţire, până într-acolo încât apariţiile aproape că nu mai reprezintă evenimente.

Românii şi Europa... e, ca atâtea dintre scrierile lui Lucian Boia, despre români. De fapt, e o colecţie din toate scrierile mai vechi, uneori doar cu formulări noi, parcă mai tari. Măcar pentru asta epitetul „surprinzătoare” din subtitlu e înşelător, ca „senzaţional”-ul, „şocant”-ul, „incredibil”-ul de la televizor. Putem citi despre daci, romani, întemeierea statelor medievale, Ţepeş, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, fanarioţi, bonjurişti, junimişti, interbelici, comunişti, noi, cei prepandemici. Ordinea cronologică îmi aparţine. Textul e ca o transcriere a unui discurs liber, la care nimeni nu s-a îngrijit să umble pentru a-i da cât de cât formă de carte.

Nu ezit să mă declar, o dată în plus, de acord în ansamblu cu Lucian Boia, chiar dacă dumnealui nu e mereu în acord cu sine, şi să sper că ceea ce a spus/ scris de-a lungul vremii a lăsat urme în modul în care românii se uită la trecut. Reiau şi eu pentru a nu ştiu câta oară avertismentul că naţiunile nu sunt „categorii biologice”, ci „sinteze socioculturale” şi strig şi eu: „Să lăsăm aşadar la o parte tot ce ţine de biologie. Problema este strict de ordin sociocultural” (pp. 8-9). E clar c㠄suntem rezultatul unui extraordinar amestec cultural”, dar, tocmai pentru că amestecul este „extraordinar”, nimic altceva nu e clar. „S-ar putea, în termeni culturali, să fim cel mai amestecat popor al Europei”, dar, mai degrabă, s-ar putea să nu. „Să fim oare tocmai noi cei mai europeni dintre europeni?” (p. 10). Putem să ne întrebăm asta aşa cum putem să ne întrebăm dacă nu cumva suntem, „în termeni culturali”, cei mai oameni dintre oameni. În încheiere, mai citim c㠄e un mare descurcăreţ românul!” şi c㠄măcar în această privinţă are o superioritate de netăgăduit faţă de omul occidental...” (p. 74). Simt ironia, dar tot zic să lăsăm la o parte orice superlativ relativ, să ne mulţumim cu „altfel” şi să fim mereu rezervaţi în privinţa lui „de netăgăduit”! Şi încă ceva: „în termeni culturali”, chiar şi „românii” reprezintă o generalizare, inevitabilă, care necesită prudenţă; „românul” mi se pare deja periculos, pentru că e prea reductiv şi predispune la mistificări.

Fiind vorba despre români, e vorba şi despre complexele lor, „un complex românesc de inferioritate (transmis până azi!)”, un „complex de ţară mică şi oarecum întârziată în mersul său istoric” (p. 22). Putem intui câte ceva, dar e greu să descâlcim lucrurile în „tabloul complex al României”. Realitatea e complexă, „cauzele specifice ale diverselor întorsături de situaţie sunt, desigur, complexe...” (pp. 22-23). Sunt lucruri pe care, din nou, cred că trebuie să le avem mereu în minte. Dar de ce să încercăm să abordăm complexele şi complexitatea în câteva vorbe/ pagini? Nu ştiu răspunsul, dar sigur e complex. Să nu uit! Mai pomeneşte Lucian Boia şi despre „imensele complexe comerciale, foarte pe placul românilor” (p. 19).

Dacă e să legăm titlul de conţinut, şi-ul dintre români şi Europa exprimă o istorie, nu surprinzătoare, ci sinuoasă şi ambiguă. Ca toate istoriile, ar zice unii, ar fi zis şi Lucian Boia cu ani în urmă. Acum, vrea parcă să accentueze marile „întorsături” şi pentru asta lasă la o parte unele detalii şi nuanţe, iar cu altele bricolează retoric ŕ la légčre. Trece, de exemplu, peste legăturile românilor cu Occidentul în perioada interbelică (ştim din alte scrieri că le consideră, pe bună dreptate, foarte strânse). Din România Mare, nu „reviziteaz㔠decât chestiunea minorităţilor etnice şi... „cofetăria românească... fără rival în Europa” (p. 37). În rivalităţi nu mă bag. În privinţa minorităţilor, reia câteva date din statisticile oficiale (prezente, în principal, şi în Cum s-a românizat România, 2015), cu o siguranţă din care parcă îi scapă ce a spus în altă parte, anume că şi statisticile sunt legate de ideologie... Dar atunci era vorba de „amestecul” din limba română, „cea mai puţin latină, se poate spune, dintre limbile romanice” (p. 11). Se poate spune orice, cum au făcut şi cei pe care Lucian Boia i-a combătut de-a lungul vremii. Eu, nefiind lingvist, n-aş spune nimic în această privinţă. Şi nu e singurul domeniu în care se ridică supra crepidam. Cel mai delicat mi se pare datul cu părerea – pentru că lucrurile par „de netăgăduit” – în materie de istorie medievală. Pentru un neistoric poate că nu e mare lucru, dar pentru cineva care ştie cât au discutat şi discută medieviştii, e surprinzătoare îndrăzneala.

Dar, aşa cum observam încă de la Sfârşitul Occidentului? (2013), fragilitatea discursului lui Lucian Boia nu vine atât din prezentarea trecutului, cât din receptarea prezentului şi/ sau din punerea acestuia în relaţie cu trecutul.

Tema care, probabil, va genera cele mai multe critici la Românii şi Europa este „federalizarea”. Există chiar o rubrică numit㠄Ne federalizăm?”, în care ni se vorbeşte despre fobia românilor pentru „varianta federală”, legată de „mitul statului unitar”. Sigur, problema e reală, dar nu (mai) e atât de vizibilă în spaţiul public actual. Reacţia lui Lucian Boia mi se pare nepotrivită prin rostirea tare, pe de o parte, şi prin expedierea ironică, pe de alta: „...rămâne posibilitatea ca românii înşişi să se federalizeze între ei. N-am ajuns încă în acel punct, dar cine ştie? Istoria merge tot mai repede şi într-o direcţie greu de definit. Poate le rezolvă pe toate încălzirea globală şi scăpăm de griji” (p. 62). Senzaţia că istoria merge tot mai repede este, zic eu, o permanenţă a istoriei. Direcţiile de mers, ne-a spus Lucian Boia de atâtea ori, sunt greu, dacă nu imposibil de stabilit. La încălzirea globală nu mă pricep. Despre Ardeal, probabil, veţi auzi de la alţii, cu care, probabil, eu nu voi fi de acord. Nu tensiunea naţionalism-antinaţionalism mă interesează, ci altceva.

Cred cu tărie că toţi oamenii, toate popoarele, toate culturile sunt produse istorice şi atât. Cred însă cu tărie şi că nu putem şti cu precizie în ce fel sunt produse istorice, care a fost procesul, care ingredientele; e greu şi să ne dăm seama cât de cât, după serioasă cercetare. Cred, cu mai puţină tărie, că şi Lucian Boia crede la fel. Zice, totuşi, despre românii plecaţi la muncă în străinătate c㠄se adaptează oriunde cu uşurinţă, doar au lungă experienţă istorică în materie de adaptare” (p. 35). În primul rând, ştim dacă şi cât de uşor se adaptează în diverse zone? Apoi, cum afectează adaptarea unui mecanic la Madrid sau a unui programator la Amsterdam etc. faptul că bunicii lor s-au adaptat la comunism cedându-şi boii la gospodăria agricolă colectivă? Mai la vale, la rubrica „Experimentul Dragnea” – nu pricep de ce experiment – îi găsim pe aceeaşi pagină (1500 de semne) pe Ţepeş, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Ceauşescu, Marian Munteanu, Klaus Iohannis, Rareş Bogdan şi alţi câţiva (ordonarea cronologică, din nou, îmi aparţine), cu morala: „nesiguranţa vieţii i-a făcut pe români să înveţe arta supunerii” (p. 69). Aşa ar fi fost posibil „fenomenul” Liviu Dragnea (văzut mai ceva decât Ceauşescu). Ce legătură are ce a fost acum un an cu ce a fost acum 500 de ani? Nu ştiu, reţin doar ce a spus autorul mai la început: „suntem mult mai legaţi de lumea de azi, în care trăim, decât de civilizaţii de mult apuse” (p. 7). Urmează o „simţire enorm㔠a prezentului, mai curând jurnalistică decât istorică, cu iz de wishful thinking: „În tot răul, a fost şi o parte bună. Oamenii au început să se dezmeticească şi să înţeleagă că democraţia trebuie apărată în fiecare zi... spiritul civic... a început să prindă consistenţă, dovadă marile manifestaţii de protest...” (p. 72). După mine, ultimele luni arată că nu e aşa. Oricum, aş fi subscris la avertismentul: „Nu suntem încă imunizaţi împotriva derivelor autoritare” (p. 72).

În rest, de acord c㠄nici Occidentul nu mai e ce-a fost” (p. 74), pentru că Occidentul n-a mai fost niciodată ce fusese! Închei revenind la longevitate, despre care Lucian Boia a scris (Mitul longevităţii, 1998) şi pe care ne-o doresc: sper să pot discuta, peste decenii, cu dumnealui despre „Marea Schimbare” pe care o simte aproape astăzi.

© 2007 Revista Ramuri